Ce este viata?Un simplu cuvant si multe lucruri care pot fi spuse despre ea.Viata este ceea ce ni se intampla in fiecare zi,viata nu trebuie organizata sau planificata,ea trebuie traita din plin....cu fericire si cu suferinta…….cu zambete sau cu plansete.....cu iubire sau suparare.Toate fac parte din viata noastra si la un moment dat cu totii o sa le intalnim chiar daca vrem sau nu.
Toti oamenii vor ca viata sa fie perfecta,sa nu suferim,sa fim iubiti si sa iubim,sa nu fim bolnavi sa ne realizam pe toate planurile si sa avem parte numai de lucruri frumoase, dar de multe ori ceea ce vrem noi nu se intampla sau nu sunt asa cum ne-am dorit noi si asa a fost si in cazul meu.
De mica am luptat cu acest cuvant greu numit “CANCER”
Ce este cancerul de fapt?Cancerul este o grupare de celule anormale.Este cunoscut sub numele de tumora(maligna)care creste fara a putea fi controlata.Tumorile canceroase invadeaza si distrug tesuturile care le inconjoara.Fara un tratament corespunzator pot duce la complicatii grave inclusiv moartea pacientului.
Povestea care am s-o relatez mai jos, implica tot ceea ce mi s-a intamplat,toate experientele prin care am trecut ,ce am simtit din clipa in care am auzit de cuvantul cancer si pana in momentul de fata in care pot spune ca am invins cancerul de 2 ori.
Blogul acesta a luat nastere din dorinta de a arata lumii ca ,indiferent cat de necrutatoare este aceasta boala, intotdeauna exista speranta chiar daca este si de 1 la % trebuie sa luptam si sa nu ne dam batuti sau sa fim invinsi ,oricat de grea ar fi.
In vara anului 2006 viata mea s-a schimbat complet ,atunci cand am aflat ca am fost diagnosticata cu Boala Hodgkin in mediastin cu scleroza medulara stadiul II B.
Se spune ,ca atunci cand dai bac-ul si il iei te maturizezi,incerci sa fii pe picioarele tale,incerci sa-ti faci un rost in viata si sa-ti creezi un tel.Pe mine viata m-a lovit din plin la mai putin timp dupa ce implinisem 18 ani, facandu-ma sa ma maturizez mult mai repede si sa gust din greutatile ei.Primele mele simptome au aparut odata cu terminarea cls a 12-a,am racit si dupa ce m-am tratat de raceala am ramas cu o tuse seaca care s-a accentuat odata cu trecerea lunilor.
Au trecut cel putin 6 luni de zile pana mi s-a pus un diagnostic corect, pana atunci fiind tratata de catre medicul meu de familie cu antibiotice, spunand ca este o raceala puternica.Intr-o zi am constatat ca mi-a aparut un ganglion in partea dreapta a gatului.........tusea se accentuase,aparuse lipsa poftei de mancare ,aveam transpiratii nocturne si pierdusem foarte mult in greutate,ajunsesem sub 50 de kg.Odata cu accentuarea tusei aparuse si mancarimea de piele care nu ma mai lasa nici macar sa ma odihnesc.Eram foarte obosita si nu-mi doream decat ca toate astea sa inceteze si sa revin la viata normala pe care am avut-o inainte.Intr-un final am fost la un medic din Sinaia, care facandu-mi radiografie pulmonara m-a trimis de urgenta la Bucuresti.Dupa mai multe analize si dupa biopsia ganglionului scos mi s-a pus diagnosticul respectiv Boala Hodgkin.
Am fost devastata la aflarea vestii,parca cazuse cerul pe mine.Ma intrebam de ce tocmai eu ?Ma intrebam cu ce am gresit si de ce tocmai mie mi se intampla asta .Incercam sa gasesc pe cineva pe care sa dau vina dar nu aveam pe cine,asa ca a trebuit sa accept ce mi se intampla si sa lupt pentru a supravietui.Intotdeauna am avut sustinerea morala din partea familiei, iar mama a fost mereu alaturi de mine si asta pot spune ca m-a ajutat foarte mult.Indiferent cat de tare esti la un moment dat cu totii clacam la greu si avem nevoie de cineva care sa ne sustina si sa ne ridice de la pamant.Avand sustinerea morala mi-am zis ca trebuie sa lupt pentru viata mea si sa nu ma dau batuta,imi doream sa traiesc si sa am o viata normala pe viitor.Am fost optimista pe toata perioada tratamentului si mereu cu zambetul pe buze incurajand si pe ceilalti pacienti.Tratamentul l-am facut la spitalul Fundeni din Bucuresti, unde am avut parte de niste doctori minunati care si-au dat silinta si au facut tot ce au putut pentru ca mie sa-mi fie bine.
La tratament am raspuns foarte bine,parul nu mi-a cazut doar s-a rarit iar starile de greata le puteam diminua cu pastile.Tratamentul l-am facut ambulatoriu,curele cu ABVD le faceam din 2 in 2 saptamani timp de 6 luni de zile.Ziua in care am facut ultima cura a fost cea mai fericita zi din viata mea.Dupa tratamentul urmat ganglionii s-au micsorat sub un centimetru nemaifiind niciun pericol pentru mine.Dupa terminarea curelor am facut o luna de zile raze cu ioni pentru cicatrizarea ganglionilor 5 zile pe saptamana.In sfarsit calvarul vietii mele se terminase,trecusem cu bine peste tot fara a avea daune mari iar viitorul meu era promitator,aveam toata viata inainte si eram foarte fericita ca am reusit sa trec peste acest obstacol.M-am inscris din nou la facultate si toate erau bune si frumoase.
Dar fericirea mea nu a durat prea mult..............urmam sa trec iar printr-un obstacol al vietii, mult mai greu iar incercarea de a supravietui atat fizic cat si moral mi se parea pe vremea aia imposibila.
Boala cand vine nu te intreaba cati ai ani,daca esti de gen masculin sau feminin,daca ti-ai trait viata sau nu,daca ai realizat ce ti-ai propus,pur si simplu te loveste atunci cand nu te astepti.
Viata noastra nu consta doar in a o lasa in mainile medicilor atunci cand esti bolnav,ci tine si de cunostintele noastre asupra organismului,de cat de repede mergem la doctor si ne tratam,de noroc si in special de puterea in credinta pe care o avem.
Atunci cand vedem ca ceva este in neregula cu noi, trebuie sa mergem cat mai repede la doctor.Boala depistata din timp si tratata cat mai repede si corespunzator duce la mai putine complicatii si la o sansa de reusita si supravietuire mult mai mare.Pot spune ca am fost o persoana norocoasa.
Copilaria mea a fost una normala..............am fost un copil cuminte,nu am baut nu am fumat,nu m-am drogat si totusi am avut parte de 2 tipuri de cancer pana acum.Anul trecut in martie 2010 aveam parte de inca o incercare grea a vietii,o incercare la care pot spune ca nimeni nu se astepta,nici macar medicii. Eram ultimul an de facultate semestrul II la turism,pana atunci mergeam regulat la doctor pentru analizele de verificare ultimele analize facandu-le in decembrie 2009.Viata mea decurgea normal dupa primul impas care l-am avut si peste care pot spune ca am trecut cu brio.Eram optimista,aveam planuri de viitor,la facultate totul mergea bine,nu aveam restante si aveam si un prieten.Cu toate astea inevitabilul s-a petrecut.In decembrie 2009 rezultatele la analize nu au fost destul de bune,leucocitele imi scazuse la 2000 dar doctorul mi-a spus ca nu trebuie sa-mi fac griji asa ca am ignorat lucrul acesta sperand ca totul este bine.Starea mea se deteriora usor cu trecerea zilelor iar eu deveneam din ce in ce mai obosita.Dadeam vina pe facultate si pentru faptul ca eram in sesiune, apoi intre februarie si martie am fost iar racita mi s-au inflamat amigdalele si imediat dupa asta am avut probleme cu o masea de minte.In amandoua cazurile am luat antibiotic augmentin.Intre timp au inceput sa-mi apara si niste vanatai pe picioare ceea ce intr-un final mi-a dat de banuit.Urma sa ma duc sa-mi fac o hemograma si o coagulograma dar nu am mai apucat.
Intr-o vineri la sfarsitul lunii martie ma pregateam sa ma duc acasa cand o durere m-a cuprins in partea stanga imediat sub coasta.Durerea s-a accentuat pe timpul noptii,era atat de mare incat nici nu mai puteam sta in pat si imi era tare greu sa respir.Am fost la spital la urgente in Campina iar dupa ce mi-au pus o perfuzie care continea algocalmin si xilina pentru durere si ceea ce eu nu aveam voie m-au trimis acasa.Duminica de dimineata la ora 5 eram iar la spital,durerea devenise insuportabila atunci asistentele s-au hotarat sa-mi faca o hemograma.Atunci am aflat ca aveam 300 de leucocite iar durerea cauzata nu era de la o infectie urinara sau pietre la rinichi,facusem Zona Zooster din cauza stresului si a imunitatii scazute.Eram constienta ca nu aveam pic de imunitatea iar la cea mai mica bacterie sau virus puteam sa fac septicemie si pana a doua zi sa mor.Luni am fost de urgenta din nou la Bucuresti iar dupa vreo 2 saptamani de analize mi s-a pus si diagnosticul.
Am fost diagnosticata cu leucemie mieloblastica acuta si aveam nevoie de un transplant medular.Inca odata traiam acelasi cosmar ca atunci cand am aflat ca am Hodgkin. Simteam ca viata mea s-a terminat,nu puteam accepta asta,abia imi revenisem din primul meu soc si acum treceam prin altul.
Primul meu instinct a fost sa ma izolez de restul,sufeream enorm iar faptul ca trebuia sa trec iar prin ce am trecut prima data,numai gandindu-ma la asta simteam ca innebunesc doar ca de data asta era mai rau,parca eram intr-un cosmar care nu se mai sfarsea.M-am internat imediat la aflarea diagnosticului cu doar 3 zile inainte de Paste si am inceput tratamentul cu citostatice.
Tratamentul a fost foarte agresiv deoarece boala in sine este si ea la fel.Zilele care treceau in spital m-au facut sa realizez ca eu nu eram intr-un cosmar,era realitate,o realitate dura pe care eu trebuia sa o accept,inca odata luptam pentru viata mea, doar ca de data asta ma indoiam de mine,optimismul meu scazuse drastic,nu mai eram atat de sigura pe mine,ma intrebam oare daca as mai putea face fata acestei provocari si daca aveam sa reusesc.Ma simteam tradata,prima data cand am fost bolnava mi s-a spus ca am avut un cosmar care s-a terminat si ca totul o sa fie bine,dar nu a fost asa,eu am facut leucemie din cauza tratamentului care l-am facut pentru Hodgkin.Eu cred ca razele cu ioni facute timp de o luna mi-au afectat coloana.Mama a fost inca o data alaturi de mine si as putea spune ca nu stiu ce m-as fi facut daca nu era, m-a incurajat,m-a sustinut si mi-a dat putere facandu-ma treptat sa-mi capat optimismul de care eu aveam multa nevoie.Inca odata am raspuns bine la tratament.Dupa 3 luni de zile de chimioterapie ajunsesem in remisie totala.Datorita faptului ca sora mea nu a fost compatibila cu mine decat 50% am depus dosar pentru a face transplantul in afara.
Pregatirea dosarului si aprobarea lui a durat destul de mult iar eu renuntasem sa mai merg la spital imediat ce am intrat in remisie totala deoarece trebuia sa incep megacurele si nu am mai vrut.Am stat cateva luni acasa pana la aprobarea dosarului iar in acest timp am luat medicamente naturiste care cred eu dupa parerea mea ca m-au ajutat.In toata aceasta perioada am stat numai in casa iar timpul mi l-am pierdut pe un joc online care pot spune ca mi-a atras atentia si m-a facut sa mai uit de problemele mele.Si in final a venit si ziua cand mi s-a aprobat dosarul,eram foarte fericita,cuvintele sunt de nedescris.Ma simteam presata de timp deoarece doctorul nu-mi daduse decat o luna,maxim o luna si jumatate de remisie totala apoi riscam sa fac recadere.Vestea cu gasirea donatorului a venit si ea la scurt timp iar faptul ca era 100% a fost cireasa de pe tort.
Pentru prima data in viata puteam spune ca sunt si eu norocoasa.Dosarul mi-a fost aprobat in Israel iar faptul ca plecam in afara si ca zburam cu avionul pentru prima data imi dadea o stare de bucurie dar si de neliniste in acelasi timp.Timpul a trecut foarte repede si iata ca plecam in Israel.Incercam sa-mi stapanesc emotiile si mereu imi spuneam ca totul o sa fie bine.Zborul cu avionul a fost placut si nu au existat probleme nu pot spune ca a fost la fel si pentru mama.Am ajuns seara in Israel.Ne-am acomodat destul de repede si la spital la fel. Din prima zi am facut cunostinta cu doctorul Shapira cel care s-a ocupat de transplantul meu. Am cunoscut-o si pe maicuta Maria care venea la spital pentru a-i ajuta si a-i sustine pe noii veniti la tratament. M-am internat dupa o luna in spital,pana atunci am facut analizele necesare pentru inceperea transplantului.Nu m-am plimbat prin Israel, mai mult am stat in casa datorita caldurii de afara si a faptului ca nu aveam voie sa stau in soare.Analizele au iesit foarte bune si nu ma asteptam ,deoarece trecusera cateva luni bune iar eu inca eram in remisie totala.
Prima mea zi la spital pot spune ca am fost foarte impresionata,spitalul foarte mare,curatenie,se lucreaza cu seriozitate,oamenii minunati,mereu cu zambetul pe buze iti dadeau o stare de liniste si de incredere.Singura legatura care imi aducea aminte de tara era maicuta Maria. Majoritatea de acolo vorbesc ebraica,rusa sau engleza.Pe mine m-a ajutat mult faptul ca stiam limba engleza si mi-a fost foarte usor sa ma adaptez acolo si sa socializez chiar sa-mi fac si prieteni, cu care pastrez legatura si in ziua de azi.Familiile care nu stiau limba engleza erau ajutati de maicuta Maria.Am stat cam o luna de zile in spital iar conditiile pe care le-am avut acolo si oamenii minunati au facut timpul sa para foarte scurt.
Transplantul l-am facut pe 17 octombrie 2010.In ziua transplantului maicuta mi-a facut o surpriza,mi-a umplut toata camera de baloane si mi-a luat si un mic cadou iar aproape fiecare asistent inclusiv domnul doctor Shapira mi-au urat la multi ani tinand cont ca eram ca un nou nascut.Nu pot spune ca a fost nici foarte usor dar nici foarte greu.As mai vrea sa subliniez faptul ca majoritatea tind din curiozitate sa intrebe alte persoane care deja au facut transplantul cum a fost.Si eu am fost curioasa si eu am intrebat si trebuie sa recunosc ca raspunsul nu mi-a placut si m-a descurajat.Vreau sa se stie ca fiecare organism reactioneaza altfel si nu este obligatoriu ca cei care fac transplantul sa aiba aceleasi reactii ca cei care deja l-au facut.Recuperarea pot spune ca a fost grea mai ales dupa ce am iesit din spital, dar nu m-am dat batuta,trebuia sa incerc sa-mi recapat conditia fizica sa incep sa mananc si eu mai mult si sa ma pun pe picioare.Vroiam sa fiu bine si cel mai mult vroiam sa plec cat mai repede acasa.Cele 3 luni de zile au trecut si ele repede fara prea mari complicatii,am facut si respingere de grefa dar a fost minora iar cu o doza mai marita din medicamentele pe care le luam mi-a trecut.In prima luna de la transplant mergeam la spital de 2 ori pe saptamana apoi daca am fost bine ma duceam decat o data ,duminica.Abia asteptam vizitele trebuie sa recunosc,ma intalneam cu ceilalti pacienti romani si socializam.Si in sfarsit a venit si ziua cand plecam acasa,momentul mult asteptat.Eram atat de entuziasmata.Trebuia sa plec pe 27 ianuarie 2011 atunci imi expirau cele 3 luni de recuperare dar am plecat pe 10 ianurie mult mai devreme exact cum imi propusesem.
Astazi am un an si 2 luni de la transplant si pot sa spun ca ma simt foarte bine.Nu-mi amintesc decat de clipele frumoase si vreau sa uit si sa o iau de la capat.Sansa ne surade la fiecare.Trebuie doar sa avem curajul sa o infruntam.Mi-as dori sa fiu alaturi de toti cei care trec prin ce am trecut eu, si sa-i sustin,sa le spun ca speranta si credinta in Dumnezeu nu moare niciodata si ca trebuie sa fie niste invingatori ,numai asa pot reusi.
Ma numesc Elena am 23 de ani si pot sa spun cu mandrie, ca am reusit sa inving aceasta boala necrutatoare de 2 ori si nu cred ca as fi reusit fara ajutorul mamei in primul rand,familiei,celor 2 matusi,oamenilor minunati pe care i-am intalnit pe parcursul acestei experiente mai putin placute si care au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a ma ajuta si nu in ultimul rand credintei in Dumnezeu.Daca eu am reusit puteti si voi.
Sunt alaturi de toata lumea care trece prin aceasta problema si dispusa sa raspund la orice intrebare sau nelamurire, cat mai curand posibil, si de a fi alaturi de voi pentru a reusi.
Acest blog este adresat tuturor persoanelor care sunt interesate de abordarea pe plan psihologic a luptei impotriva cancerului,prin incercarea de a tine moralul la cote cat mai ridicate.
Este interzis orice comentariu care ar putea demoraliza ceilalti utilizatori.
invingecancerul.quicksnake.ro nu este un blog care ofera indicatii terapeutice acordate de specialisti de aceea sfatuiesc utilizatorii sa nu urmeze indicatiile terapeutice enuntate pe blog de catre alti utilizatori.
Aici pornim lupta cu incredere in propiile noastre forte,cu umor,relaxare,iubire si in special DRAGOSTE DE VIATA.
2012 ©